Aud lăuntric ziua căzînd în săptămîni,
ca pietrele desprinse prin bezna din fîntîni.
Aleargă alungată de altele, de-a dura,

pe-o pajişte de suflet clădeşte calm trecut,
la fel după cum lină cînd curge prin nervuri,
coboară-n lutul vîrstei puberele păduri.

Parcă-a numit hotarul vieţii ce-mi rămîne,
ca un ecou în margini de codru reajuns,
dînd ştire de adîncul pe care l-a pătruns…
Aş vrea să ştiu pe-acolo măcar u fir de ceaţă,
dar gîndului n-am vreme de dat – e dimineaţă !
Mişcarea se încarcă în simţuri ; orice rază
dă timpului o daltă şi dalta mă sculptează.
Încheg conturul zilei elastic pe figură,
dar noaptea mă cutremur, pe-aproape-i o ruptură,
alunecă-împlinirea la rîndu-i şi simt anii
cum îşi deschid atolul urcatelor căderi
şi-aşteaptă ziua care, în visuri şi strădanii,
desăvîrşeşte restul ce i-a rămas de ieri.

J’entends en moi le jour tomber dans les semaines,
Comme les pierres détachées dans la nuit des fontaines
Chassé par d’autres jours, il s’enfuit en roulant ;
Je pressens le frisson de mon dernier instant.
Venant de l’invisible, lentement, je le sais,
Dans le pré de mon âme, il bâtit le passé ;
Ainsi par les nervures descend et disparaît
Dans la terre de l’âge, la pubère forêt.
Entends-le ! vers demain, silencieux et morne,
De la vie qui me reste, il a fixé la borne,
Comme l’écho annonce la profondeur du bois
Jusqu’à laquelle arrive le son de notre voix.
J’espérais un peu d’ombre et de brouillard là-bas,
Mais le matin arrive, le destin n’attend pas !
Tout rayon donne au temps un ciseau qui sculpte
Et mon être tressaille et palpite en tumulte ;
Et le beau jour imprime sa forme à ma figure ;
Mais, la nuit, je frémis, je sens une rupture,
L’accomplissement glisse et je sens les années
Ouvrir l’atoll des chutes que j’ai monté fier,
Attendant dans le rêve et l’effort, la journée
Qui achève tranquille ce qui reste d’hier.